colecția Viața în lumea spirituală

La intrarea porților deschise către sublimul demers creștin și cunoașterea înălțătoare pe care Andre Luiz ni le dezvăluie, ne bucurăm să amintim o veche povestioară egipteană despre un peștișor roșu.

În mijlocul unei frumoase grădini se afla un heleșteu impresionant, mărginit cu dale de culoare albastru-turcoaz. Heleșteul era alimentat printr-un canal mic din piatră, iar apa sa se scurgea printr-o deschizătură îngustă cu grilaj, aflată în partea opusă. În acest heleșteu bogat trăia o colectivitate numeroasă de pești, ce erau foarte bine hrăniți și mulțumiți, hoinărind de colo-colo, prin toate locurile ascunse, încâlcite, umbroase și pline de o vegetație luxuriantă. Peștii își aleseseră ca rege pe unul dintre tovarășii lor cu cele mai impresionante aripioare și trăiau astfel în voracitate și trândăvie, complet netulburați.

În această comunitate se afla un peștișor roșu ce era agresat și terorizat de către toți ceilalți. Nu i se permitea nici măcar să privească spre un viermișor sau să-și caute un adăpost printre meandrele și spărturile noroioase ale heleșteului. Ceilalți pești erau cu toții foarte lacomi, mereu cu burțile pline, și astfel  caparau toți viermii pentru ei înșiși, ocupând cu indiferență toate locurile destinate celorlalți. Micul peștișor înota mereu de colo-colo, în mare suferință, chinuit de căldură sau de foame. Deoarece nu putea să-și aleagă un loc în care să se odihnească în marea casă, peștișorul nu avea mult timp pentru tihnă, astfel că a început să studieze cu mare atenție heleșteul. A numărat toate dalele care înconjurau marginile și a făcut o listă cu toate spărturile și peșterile lacului. Știa exact unde se acumula cel mai mult noroi atunci când ploua torențial.

După mult timp și investigație atentă, el a descoperit scurgerea îngrădită. Pus în fața unei ocazii neprevăzute, de a se aventura într-o lume mai bună, el și-a spus: „N-ar fi interesant să cunosc mai bine viața și să explorez alte locuri?” Astfel că a hotărât să plece. În ciuda faptului că era atât de slab din lipsă de hrană, a suferit teribil când a pierdut câțiva solzi în timp ce traversa canalul îngust. Încurajându-se mereu, a avansat plin de optimism de-a lungul canalului, încântat de noile priveliști, de malurile pline de flori, de razele soarelui. Astfel a continuat plin de speranță.

După o vreme, peștișorul a ajuns la un mare râu și a cunoscut o mulțime de pești, din multe specii diferite, care i-au devenit prieteni și l-au avertizat despre problemele pe care le-ar putea întâlni pe cale, arătându-i direcția cea mai ușoară. Peștișorul a fost uimit să vadă pe malurile apelor oameni și animale, bărci și poduri, palate și mașini, case și păduri. Deoarece se obișnuise să mănânce puțin, se mulțumea cu ceea ce găsea, și astfel nu și-a pierdut niciodată ușurința și agilitatea dobândite. În cele din urmă, peștișorul roșu a ajuns la ocean, dornic să cunoască și să exploreze cât mai multe.

Pentru început, captivat de pasiunea sa de a observa totul, s-a apropiat de o balenă mare, pentru care toată apa heleșteului în care trăise nu ar fi fost decât o mică înghițitură. Impresionat de acest spectacol, peștișorul s-a apropiat mai mult decât trebuia și a fost aspirat odată cu elementele care alcătuiau pentru balenă prima masă din acea zi. Prins în necazuri, peștișorul s-a rugat Zeului-Pește, cerându-i protecție în burta monstrului. În ciuda întunericului în care s-a rugat să fie salvat, rugăciunea lui a fost ascultată, căci măreața cetacee a început să vomite, returnând peștișorul curenților oceanului. Foarte recunoscător, micul călător a plecat în căutare de prieteni adevărați și a învățat să evite pericolele și tentațiile. Transformându-și complet viziunea asupra lumii, el a început să se bucure de bogățiile infinite ale vieții. În adâncimile oceanului a întâlnit plante luminescente, animale ciudate, stele-de-mare și o varietate de flori. Însă cel mai important, a cunoscut mulți pești firavi și curioși precum era el, și aceasta l-a mulțumit foarte mult. Acum trăia în pace, fericit, împreună cu sute de prieteni, în Palatul de Coral pe care îl alesese să-i fie o casă minunată.

Amintindu-și de începutul său plin de necazuri, și-a dat seama că făpturile acvatice puteau fi protejate cu adevărat doar în ocean, deoarece în zilele de vară, când aerul era fierbinte, apele de la înălțimi mari continuau să se reverse în ocean, răcorindu-l. Micul peștișor s-a gândit și a contemplat... și a simțit o imensă compasiune pentru peștii cu care își împărțise viața în anii săi timpurii. Astfel că a hotărât să-și dedice timpul pentru salvarea și dezvoltarea lor. Nu era potrivit să se întoarcă și să le spună adevărul? Nu era lăudabil să-i ajute oferindu-le aceste informații valoroase? Peștișorul roșu nu a ezitat. Susținut de generozitatea și prietenia binefăcătorilor săi, ce trăiau alături de el în Palatul de Coral, s-a aventurat în lunga călătorie de întoarcere.

A ajuns mai întâi la marele râu; de acolo a înaintat către pârâiașe și apoi a înotat prin canalul care l-a dus înapoi la prima sa casă. Foarte mulțumit de viața sa de studiu și de dăruire față de ceilalți, a trecut prin deschizătura cu grilaj și a mers să-i caute cu nerăbdare pe vechii săi tovarăși. Însuflețit de fapta sa plină de iubire, peștișorul roșu era convins că întoarcerea sa va provoca atât surpriză, cât și un entuziasm general. Cu siguranță, întreaga comunitate va sărbători vitejia sa. Foarte repede a aflat însă că nimănui nu-i păsa câtuși de puțin de aceasta.

În heleșteu se aflau aceiași pești grași și leneși, care hoinăreau printre spărturile umplute de noroi, protejați de florile de lotus, din care ieșeau doar pentru a-și umple burțile cu larve, muște sau viermi. Peștișorul a strigat că se întorsese acasă, dar nimeni nu i-a acordat vreo atenție, căci nimeni nu remarcase măcar absența sa. Primit doar cu batjocură, a mers să-l caute pe peștele-rege, un pește cu niște branhii uriașe, căruia i-a povestit despre aventura sa extraordinară. Regele, însetat de putere, i-a adunat pe toți ceilalți pești și i-a permis micului mesager să-și relateze povestea. Astfel că binefăcătorul cel disprețuit a profitat de ocazie și a început să explice că exista o altă lume acvatică dincolo de heleșteu, o lume glorioasă și nesfârșită. Heleșteul era neînsemnat și putea să dispară oricând. Însă dincolo de scurgerea din apropiere se desfășura o altă viață și o altă experiență. În afara sa existau pârâiașe decorate cu flori, râuri puternice pline de tot soiul de vietăți, și apoi venea oceanul, unde viața era tot mai bogată și mai surprinzătoare cu fiecare zi. El a descris viața chefalului și a somonului, a păstrăvului și a câinelui-de-mare. Le-a povestit despre peștele-lună, despre peștele-iepure și peștele-dulgher. Le-a spus că a văzut cerul împodobit cu milioane de stele sublime și că a descoperit copaci uriași, vapoare imense, orașe lângă ocean, monștri înfricoșători, grădini scufundate și stele-de-mare. S-a oferit chiar să-i conducă la Palatul său de Corali, unde puteau trăi cu toții în pace și prosperitate. În final, el i-a informat că asemenea fericire își avea totuși prețul ei. Era necesar ca ei să slăbească destul de mult, aceasta însemnând să se abțină de la a mai mânca atât de mulți viermi și atâtea larve în ascunzișurile lor întunecate, și să fie doritori să muncească și să studieze cât era necesar pentru călătoria aventuroasă. 

Când a încheiat, ascultătorii săi au râs în hohote. Nimeni nu l-a crezut pe micul peștișor. Câțiva vorbitori s-au ridicat și au afirmat solemn că peștișorul roșu delira în mod evident, că orice altă viață în afara heleșteului era imposibilă și că poveștile lui despre râuri, pâraie și oceane nu erau decât fantezia unei minți tulburate. Alții chiar au declarat că vorbeau în numele Zeului-Pește, care cuvânta numai și numai prin ei. Pentru a-l batjocori și mai mult pe micul peștișor, regele a mers cu el până la scurgerea heleșteului, însă după ce a schițat un gest de a trece prin grilaj, a rostit cu putere:

- Nu vezi că nici măcar una dintre înotătoarele mele nu trece prin el? Ești un prost! Pleacă de aici! Nu ne deranja pacea. Lacul nostru este centrul Universului... nimeni nu are o viață ca a noastră!

Alungat de asemenea vorbe de sarcasm, peștișorul a făcut călătoria de întoarcere și s-a stabilit pentru totdeauna în Palatul de Corali, așteptând cu răbdare. Peste câțiva ani, o secetă teribilă a devastat pământul. Nivelul apelor a scăzut, iar heleșteul în care trăiau acei pești leneși și vanitoși a secat, întreaga populație pierind în noroiul uscat.

Eforturile lui Andre Luiz de a arunca lumină în întuneric seamănă cu misiunea peștișorului roșu. Încântat de descoperirile sale dobândite după multă suferință și conflict lăuntric, și care au implicat căi infinite, el se întoarce în sfera Pământului pentru a le spune foștilor săi tovarăși că dincolo de micile spații în care ei trăiesc strălucește o altă viață, mai frumoasă și mai intensă, care necesită însă o dezvoltare individuală specifică, pentru a călători printre căile înguste ce conduc la o sublimă iluminare. Andre vorbește, aduce informații, pregătește, iluminează...

Cu toate acestea, există mulți „pești umani” care zâmbesc și trăiesc în sarcasm și indiferență în căutarea lor de ascunzișuri tranzitorii și de larve efemere. Aceștia se așteaptă ca după moarte să găsească un Rai gratuit, plin de minunății uluitoare. Dar, lăsând la o parte mesajele lui Andre Luiz și ale noastre – umili servitori ai Bunăvoinței – Păstorul Divin a rostit aceste cuvinte nemuritoare către toți cei care străbat calea vieții umane: „Fiecăruia după faptele sale”.